Nichita Stanescu

Prima parte

Ieri am parcurs o frumoasa zi de 29 aprilie. La scoala, il studiem pe Nichita Stanescu, care a fost un poet neomodernist. Ce stim despre el?

Nichita Stanescu a fost un poet care s-a nascut in Ploiesti in anul 1933 si a murit in anul 1983. A murit sa spunem destul de “tanar” datorita patimii pe care o au multi dintre artisti si anume alcoolul, care l-a facut pe poet de aiba o boala cunoscuta si numita ‘ciroza’.

In perioada 1944 – 1952 acesta a urmat cursurile la Liceul “Sf Petru si Pavel”, cunoscut astazi drept Colegiul National Mihai Viteazul, pentru ca ulterior intre 1952-1957 sa fie student al Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. Astea au fost fapte pe care toata lumea le poate afla dupa o scurta cautare pe internet sau dupa o rasfoire a unei biografii concise despre poet.

Citate :

„Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.”

„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”

„Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.”

„Este foarte greu să translezi în noţiune ceea ce nu are caracter noţional. Poezia nu are caracter noţional, deşi foloseşte noţiunea ca şi cărămidă în construcţie. Sensul ei final este un sens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.”

Partea a II a

Continuand cu cele stiute despre poetul si eseistul pe nume Nichita Stanescu, ma pot mandrii ca am avut ocazia sa aflu cateva mici detalii de la bunicul meu, care l-a cunoscut pe Nichita Stanescu. Unul din locurile in care se intalneau acestia era Parcul Memorial „Nichita Stanescu” de astazi, unde oamenii veneau sa se plimbe sau sa schimbe opinii intre ei. Din spusele bunicului meu, subiectele pe care se discuta erau legate in general de politica. Tot de la aceeasi persoana draga mie am aflat si ca poetul era o persoana foarte prietenoasa si populara.

Pe langa acestea, ma simt norocoasa sa am puterea sa observ niste mici detalii care fac legatura intre lucruri, dar mai intai ma simt datoare sa va fac sa cititi poezia „Cantec la drumul mare” scrisa bineinteles de Nichita Stanescu si pe care o putem gasi in volumul ‚Argotice’.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu gheare şi musteţe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

La ceasul când târâş-grăpiş
zăpada nopţîi se adună,
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună

Şi-atuncea şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul

De sus, din vârful săptămânii,
să le raspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna

…Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala

Şi-un lăutar beţiv ar vrea
să îşi dreagă vocea c-un tuşit…
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals şi răguşit:

“Hei, viaţă, viaţă, ieşi din cort
şi pune-mi-te iar pe danţ…
…Te uită, zace colo-n şanţ
motanul mort,
motanul mort…”

Am o observatie personala in legatura cu aceasta poezie. Probabil multi oameni cu o deosebita cultura, sau poate doar unii simplii iubitori de poezie, citind aceasta poezie, nu ar stii ca versurile “../ pe trei butoaie ca decor/ un fond acrit de vin sa stea/ la carciuma din mahala” este o trimitere la un spatiu real. Versurile acestea nu au rolul de metafora in poezia lui Nichita, ci este o trimitere la o adevarata ‘carciuma din mahala’ careia toata lumea ii spunea ‘la 3 butoaie’. Aceasta carciuma se afla pe linia de tramvai a Ploiestiului, in zona Halelor si a fost deschisa pana de curand, cand  s-a inchis pentru ca a murit patronul. De unde stiu eu toate astea? Sincer ar fii o coincidenta prea mare sa fie doar o metafora, cunoscandu-i patima si stiind ca si bunicul meu frecventa acel loc, insa el, care este nascut in 1932, nu a intrerupt traditia in 1983 ci a continuat sa mearga pana la inchidere. Mi-o amintesc pe mamaie cand o intrebam eu “Unde e tataie?” si ea imi spunea “E la 3 butoaie, unde sa fie?!” ceea ce mi se parea amuzant.

Oricum, cam aici se limiteaza ceea ce am simtit sa scriu despre poetul Nichita Stanescu si sa zicem ca e un omagiu, chiar daca e unul la o luna dupa ziua de nastere a acestuia [n.r. 31 martie].

O amintire

Sunt un fenomen. Nu pot fii oprita cu usurinta si am reactii vulcanice care apar cand te astepti cel mai putin. Fiinta mea face cele mai simple sentimente sa se transforme in obsesii si asta ma face sa am de pierdut sau de castigat la extreme, ceea ce nu e tocmai extraordinar. Sunt copilul verii si imi iubesc mama protectoare, chiar daca e alaturi de mine aproximativ 3 luni pe an. Poate as putea sa dau impresia de domnisoara materialista daca as spune ca o iubesc pentru ca mi-a facut cele mai frumoase cadouri, inca din ziua cand a hotarat sa fiu adusa pe aceasta lume exact cand era ea mai frumoasa si mai puternica, in ziua de 18 iulie a anului 1993.

Intr-una din scurtele perioade cand a fost alaturi de mine, undeva prin anul 2007 mi-a incantat privirea cu imaginea unui fizic masculin in genul surferilor in California, dupa care mor toate fetiiili. M-a atras prin perfectiunea aparenta pe care o afisa, din detaliu in detaliu, pana la ultimul articol vestimentar si pana la ultimul fir de par aranjat tipic lui. Nu-l cunosteam..era prietenul unor prieteni, dar acea prima impresie va ramane in mintea mea pana in ziua cand fiecare particica vulcanica din mine sa va stinge odata cu fiinta mea. Mamica mea s-a dus, si pe durata celorlalte anotimpuri l-am vazut poate prea putin. Se acumulau dorinte care pareau absolut imposibile din punctul meu de vedere, il credeam cu mult superior fata de mine, asemeni unui zeu in comparatie cu umilii lui servitori, pana cand cineva mi-a deschis o mica portita catre optimism spunandu-mi “Incearca, ai sanse. Nu mori daca incerci.” si astfel dorintele mele au acumulat energie din toate celelalte resurse pe care fiinta mea parea sa le ofere. Odata cu magia pe care o aducea venirea verii, o prima dorinta mi s-a implinit. Pe neasteptate, am experimentat gustul buzelor sale si i-am simtit mainile care pareau sa-mi cunoasca corpul in amanunt..era ca si cum ne cunosteam de o viata intreaga si astfel, din acel moment am inceput sa-l iubesc. Poate ca o sa pretuiesc pentru totdeauna vara anului 2008 pentru numeroasele clipe frumoase si fericite pe care mi le-a oferit..

Restul e istorie din care putini vor stii adevarul gol golut, dar momentele mentionate mai sus vor fii in inima mea pentru tot restul vietii, pana cand moartea ma va despartii de constiinta.

Si atat !