dulce ca o savarina !

Ce e perfectiunea? Perfectiunea este idealul dupa care alearga multe persoane, insa este extrem de greu de atins. Nu vreau sa spun ca este imposibil, deoarece in cazul acesta ar trebui sa fie inexistent cuvantul ; dar de fapt ideea e de standard : seteaza-ti standardul propriei tale perfectiuni la un nivel pe care esti sigur ca poti sa-l ajungi.
Se spune ca daca vrei, poti, asa ca trebuie sa ai vointa, indiferent care este scopul tau. Un alt element este speranta, pentru ca orice ‘poveste’ are nevoie de detaliile ei fictive, in ordine sa poata fi ascultata [daca nu intelegi metafora din prima, nu va chinuiti prea mult, ar putea fii greu pentru unii].
Ca orice fata, imi doresc sa fiu perfecta, insa degeaba. Nu e vorba ca nu am vointa sau speranta, dar din prima am gresit, formandu-mi o imagine mult prea detaliata, ampla, ‘grandioasa’ imagine despre notiunea de perfect. Ar trebui sa-mi dau 2 palme si sa ma trezesc la realitate, dar cum mai pot eu sa fiu multumita acum ? Sunt presarata cu defecte si mi-e teama sa nu pierd timpul incercand sa ma ocup doar de repararea lor, asa ca am tras cateva concluzii.
In primul rand, nu voi mai alerga dupa cai verzi pe pereti si voi avea grija doar de ce e nou in viata mea. N-are rost sa ma hotarasc asupra unor schimbari, atata timp cat eu pot sa traiesc cu personalitatea mea si din fericire exista si alte persoane care accepta realitatea. In privinta asta greseam pentru ca incercam sa fiu ceea ce vroiau altii, iar acum sunt capabila sa gasesc oameni care ma vor pentru ceea ce sunt.
Un alt lucru important de mentionat care ma face in sinea mea sa ma consider perfecta pe anumite planuri, este comparatia cu alte persoane. Acum sa fim seriosi, oricare dintre voi poate gasi o persoana sau mai multe care sa fie inferiori prin aspect/mod de gandire/stil de viata/etc. Asa cum eu sunt invidioasa pe alte persoane care au parte de mai multe decat mine, care n-au atatea defecte, la fel pot fii mandra de ceea ce sunt cand observ oameni cu mult mai multe defecte decat mine. Am devenit increzuta pot spune unii, dar eu va spun adevarul : am devenit increzatoare !
Stiu ca am dreptate, sunt sigura de asta. Nu e doar o parere personala, daca exista capacitate de intelegere se poate observa ca este un fapt cat se poate de real.
Si atat !

E ceva despre dragoste !

E dimineata. N-am putut sa dorm, m-am confruntat cu frigul si totul din cauza ta, nu ai vrut sa ma lasi sa plec cand am vrut. M-am trezit intr-o casa straina si simt ca innebunesc.
N-am baterie la telefon, perfect !
Ma ridic brusc, imi iau paltonul pe mine. Vad ca toata lumea doarme, dar nu-mi pasa, eu voi pleca. Usa e deschisa, ma gandesc ca poate sunt norocoasa..n-am lasat decat o amintire, nimeni nu va stii cine a fost umbra care a iesit pe usa [probabil se vor gandi ce hot amabil, n-a furat nimic]. Sunt in partea opusa a orasului si sunt dezorientata. Optez pentru mersul pe jos, pentru ca nu am nici cea mai mica idee unde e statia de autobuz. Merg pe strada, ciufulita, cu cearcane la ochi, sunt personaju dubios dintr-un ocean format din persoane matinale. Nu privesc pe nimeni in ochi, sunt cufundata in ganduri, reflectez asupra celor ce s-au intamplat. Se poate spune ca am remuscari, dar in acelasi timp ma simt mandra de fapta pe care-am savarsito.
Contempland asupra faptelor imi dau seama ca am luat decizia corecta, pentru ca la final conteaza ce imi doresc si ce pot sa obtin, alta solutie nu exista. E vorba de satisfactia psihica si fizica, e vorba de maximul atins prin contopirea unor elemente care n-au nicio legatura unul cu celalalt, dar care au fost aduse impreuna in anumite circumstante. Si eu tot ma gandesc……

E seara, e ok, e distractie. Sunt persoana vesela, ca de obicei..Toata lumea se intreaba cat pot sa rad, eu ma intreb daca mai pot sa ma opresc. Vorbesc si folosesc cateva ‘inside jokes’ pe care le am cu iubita mea Jolene. Uneori ma intreb cum pot doua fete ca noi sa fie prietene. Ea are tot din punct de vedere material, eu nu am nimic. Totusi, nu exista comparatie, eu stiu sa obtin imposibilul, in timp ce Jolene spera sa apeleze Universul la ea, fara sa faca nicio miscare. In seara asta e diferit, nu avem gusturi diferite. Jolene pune ochii pe ceea ce vrea, iar eu nu ma pot abtine sa nu am o farama de invidie si ura strecurata in inima mea iubitoare. Nu vreau sa o las sa obtina nimic de data asta, esti tu in joc. Ma lipesc de tine si am grija sa-ti transmit tie mesajul, in timp ce Jolene nu are nici cea mai mica idee ca s-ar intampla ceva. Dupa cateva minute ajungem in intuneric, ne sarutam nebuneste fara sa spuna nimeni nimic, exista doar un sentiment de vinovatie, o insel pe Jolene, dar ea constant renunta la orice, si nu vreau sa creada ca eu nu sunt in stare sa am ceva ce poate sa fie al ei. Nu sunt eu de vina, e agitatia hormonala care ma innebuneste, ma face sa ravnesc ceva cum nu s-a mai intamplat demult. Incerc sa beau si beau incat sa nu afisez gelozia fata de ea. Imi pastrez buna dispozitie si iti urmaresc fiecare pas. Intamplarea face sa disparem amandoi si simt dorinta, care e din ce in ce mai intensa. Nu e nevoie de cuvinte, telepatic obtinem ce ne dorim si asta fara sa spuna nimeni nimic. Ideile si gandurile noastre sunt cufundate in intuneric. Nu-mi mai pasa de ceea ce se intampla, imi pasa doar de bine, incep sa cunosc egoismul. In treaba asta, totul e o lupta si fiecare castiga in felul sau, e un razboi rece pentru cauze calde.
Imi croiesc drum prin calea lactee si construiesc drumul viselor mele. Ma faci sa fiu pe culmea fericirii, ma confrunt cu dezamagirea unei posibile pierderi, cunosc gelozia orbitoare si intr-un final realizez ca batalia e a mea. Evenimentele petrecute imi dezvaluie mai tarziu ca pentru a castiga razboiul a trebuit sa pierd un oras, dar e ok, sunt impacata, datorita castigului..
..iar la final, ma pupi pe frunte si pleci ; iar eu ma ghemuiesc pe canapea si adorm cu gandul la tine.

Ajung acasa. Stiu ca am de luat o decizie matura, care poate sa faca victime, dar nu ma tem. Nu pot sa ma confrunt cu sentimente adolescentine, nu pot sa fiu speriata de luarea unei decizii. Ma asez pe scaun fara sa-mi dau paltonul jos. Imi aprind tigarea si ma uit in gol, cantaresc posibilele castiguri/pierderi in balanta. Imi trec mana prin par neglijent si realizez ca-ti simt parfumul…si asa iau decizia finala. Nu-mi doresc sa devin sclava prieteniei lui Jolene, asa ca aleg ispita, te aleg pe tine. Prefer sa am ceva ce imi doresc eu, ceva pentru care ma zbat, ceva pentru care merita sa lupt, iar ea…nu e asa ceva. E ceva despre dragoste, un joc complex, un labirint al mintii, ratiunii si sufletului. Sper sa ma-ntelegi.

un fel de „spune:stop!”, dar nu..

Nu mai exista dimineti pentru mine.
Am visele bantuite, dar totusi prefer sa lenevesc in pat cat pot de mult, decat sa stiu ca trebuie sa infrunt o noua zi. Sub plapuma e caldura si in plus, e locul meu..pot fi cine vreau eu sa fiu..Chiar si atunci cand exista o lupta intre subconstient si constient, eu ma sfatuiesc cu rationalul si hotarasc cine va castiga ; imi cunosc realitatea, dar am puterea sa o modelez dupa cum vreau eu.
In singuratate am cele mai stralucite idei, ma simt cel mai bine. Iubesc momentele cand rad de una singura in camera goala, la fel cum iubesc momentele cand plang ca proasta pentru fantasmagoria dezvoltata si reflectata pe linia eterna a suflului meu. Vreau sa ma rup de mine cea fericita, pentru ca sunt fericita cu inima, dar am o alta parte care cu o lama ascutita isi contureaza drumul si incearca sa-mi raneasca fericirea ; e vorba de partea mea intunecata, de partea mea care e vesnic in solitudine si e cufundata in tristete, oricat de luminoase si calduroase mi-ar fi zilele.
Sunt o multitudine de intrebari care imi rascolesc judecata constant :
De ce imbolnavesc orice lucru bun din viata mea ? Si oare asta ma face pe mine sa fiu bolnava ? De ce nu stiu cui sa-i acord increderea ? Si de ce cei carora le acord intreaga mea fiinta nu au increderein mine ? De ce trebuie sa lupt ? De ce cand trebuie sa lupt simt nevoia sa renunt ? De ce arde in interiorul meu o flacara atat de intensa si de schimbatoare ? De ce e rosie sau albastra si nu ma lasa sa traiesc ?
Eu zic ca n-are rost..La mine totul e ca apa. Viata mea e apa :incolora, inodora, insipida si totusi nu pot trai fara ea [paradox]. Are puterea de a se transforma in gheata si ma face sa ma opresc fie ca vreau fie ca nu, pana hotaraste sa redevina la forma initiala, fluida..Ma inec cu viata mea si totodata mi se pare cea mai grea moarte, sa mori inecat.
Intr-un final, cand sunt inconjurata de non-sensuri si de enigme care imi consuma sperantele pana la cea mai microscopica particula, ma intreb cine sunt eu. Niciodata n-o sa aflu care e scopul meu, si n-o sa pot avea cunostintele satisfacute la maxim pentru ca exista persoane care interfereaza cu undele pe care le transmit si imi bruiaza frecventa in momentele cand siguranta mea e singurul lucru pe care-l mai am.
Nu mai am nimic, ma am doar pe mine. Deci …lasa.